Limitarea concluziilor si gandul sperantei

In timpul sedintelor de judecata, cand nu suna mobilul sau forfota cedeaza sub umerii grei ai sperantelor apar personaje care se pot apara singure si care au capatat o experienta oarecare in problema care ii priveste. Respectivul om sufera, se judeca pentru a termina odata, dar ca intotdeauna un dosar e intortocheat si cu multe concluzii trase din alte dosare sau hartii aditionale, incat acel om tine sa prezinte intreaga istorie a actiunii care in mod evident tine de unul sau mai multe dosare, de o hartie sau o semnatura. Este enervant sa nu intelegi nimic. Este iritant sa il vezi cum gesticuleaza si nu mai termina. Tonul sau grav si indurerat incepe sa te doara dar dupa 2-3 minute iti dai seama ca tot ce reprezenta un posibil avantaj in fata instantei devine in final dezaprobant si dezgustator in interminabilul monolog care se vrea a fi induiosator. Multi isi pierd rabdarea, magistratul il intrerupe prima data politicos solicitand concluzii scrise, a doua oara ii aminteste ca stie dosarul, pe urma puteti ghici ce a urmat. Rabdarea magistratilor este impresionanta. Uneori fara limite. Eu nu as putea face asa ceva. Mai sunt magistrati care vin dupa petreceri direct in sala de judecata fara sa stie macar 1 dosar. Orice ce se amana este extraordinar. Orice e complicat da dureri de cap deja existente. Procurorul se simte si incearca sa il ajute explicandu-i in cateva cuvinte rezumatul dosarului ce urmeaza. Orice tensiune in sala e ca o bomba cu ceas. Orice rabdare nu mai este. Sunt oameni intre oameni cu ADN-uri diferite care incearca asteptand o zi intreaga sa i se strige cauza, si mai ca ar pleca pana la baie dar ii este frica sa nu ii vina randul dosarului sau. Orice om care paseste intr-o sala de judecata are inima cat un purice, dupa o perioada se acomodeaza cu orice...